ACADEMIA BÂRLĂDEANĂ
– pagini de istorie –
„Este greu, dacă nu de-a dreptul cu neputinţă, să precizezi forma şi durata visului. Mai uşor poţi să-i reproduci conţinutul care, şi el, poate fi comprimat ori redus la simbolul forte. La fel se petrec lucrurile şi cu acea realitate care este percepută ca visul, la fel se întâmplă cu fantezia, cu toana fericită ori cu ideea trăsnet… În vis, clipa îşi schimbă identitatea cu veşnicia. Ceasornicul şi calendarul sunt inutile.
Spun acestea reflectând la contururile în timp şi spaţiu ale societăţii literare Academia Bârlădeană, care când îmi par ferme, când ezitante. Deruta stă încifrată în titulatura însăşi. Pe de o parte, termenul academie evocă rigoarea, supremul punct de referinţă intelectuală şi conceptul stratificării valorice. Noţiunea continuă să se asocieze – nu chiar de pe vremea grădinilor miticului Akademos, în care Platon era urmat de tineri, ci de la Richelieu încoace – cu o anume consacrare ce vine o dată cu bătrâneţea. Pe de altă parte, o academie asemeni celei bârlădene rămâne o şăgălnicie serioasă, un vis al unor tineri sincronizaţi, un zbor de zone înalte ale purităţii, un joc de-a prinselea sufletului … Oare Eminescu nu despre ceva asemănător vorbeşte într-un dulce crâmpei trist? Iată-1:
… când visam în acadèmii …
Nu consacram, nu comunicam, nu lauream în acadèmii …
Suntem în 1915. Trei tineri visători din Bârlad, G. Tutoveanu, Tudor Pamfile şi Toma Chiricuţă, într-o zi de mai când rozele-nfloresc, s-au hotărât şi ei să viseze în acadèmii… O făceau într-o ignorare totală a sacrei instituţii, a numărului fix de fotolii, a discursului de recepţie şi a răspunsului de rigoare, a ceaprazăriei în cireş ales frunză cu frunză şi bobiţă cu bobiţă menită să mărginească făptura pământească a fericitului, a coifului şi a spadei hărăzite să sfideze, într-un portret la scara 1/1, eternitatea numită conjunctural posteritate… Academicienii Bârladului se întâlneau în jurul lungii mese de la Casa Naţională „Stroe Belloescu“ ori peripatetizau pe aleile dintre liliecii înfloriţi din grădinile lui Tutoveanu, întâi din cea de pe strada Vornicul Sturdza, apoi din cea de pe bulevardul Manolache Costache Epureanu…
Cum a apărut şi de ce?
– „Ne-a venit aşa…“ răspundea G. Tutoveanu într-un interviu, numind cu graţie clipa inspirată… Şi continua, vorbind despre academia întemeiată fără elaborări, planuri, aprobare, state de plată ş.a.m.d.: „…unde să ne putem comunica ideile şi să ne amestecăm expansiunea sufletească (…) Ne-a apucat războiul cel mare în plină şedinţă!… Pe unii i-a luat cu dânsul, pe alţii i-a adus! Alexandru Vlahuţă a fost unul din